"Chiar de mică, a trăit nu doar pentru ea, ci și pentru ceilalți – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A părut dintotdeauna să înțeleagă lipsurile celorlalți, lăsându-le la o parte pe ale sale. De la bun început, Ilenei i-a plăcut să dăruiască.
Spuneam mereu: „Ileana are dreptatea în ea, nimeni nu trebuie s-o învețe ce e bine sau rău. Ileana știe”.

Ea nu putea să privească suferința altora fără a le întinde o mână de ajutor. Prietenie însemna pentru ea un infinit devotament, grijă apropiată pentru viețile întrețesute cu a ei, un interes viu și constant; însemna răbdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei în nevoie, încurajare pentru cei fără nădejde; însemna continua căutare a binelui pentru cei dragi; însemna abnegație în cheltuirea fiecărei clipe și a fiecărui bănuț pentru ceilalți; însemna, totodată, renunțarea la propriile dorințe – ale celorlalți trebuind să treacă pe primul plan. Observând-o matern, m-am întrebat dacă nu vor urma și perioade mai egoiste, dar n-a fost așa niciodată, întrucât copila cu ochi albaștri înțelesese vechiul adevăr, că a dărui e mult mai binecuvântat decât a primi, așa încât, cu generozitate, continua să dăruiască și să dăruiască...

Toți cei amărâți păreau să ajungă la Ileana și ea găsea timp pentru fiecare. Cu infinită răbdare le asculta necazurile, sărea să lupte în locul lor, îi ajuta să iasă din impas, rezona cu toate dezamăgirile și reușea să le insufle curajul unui nou început."

Regina Maria despre Prințesa Ileana

Vă invităm să urmăriți o emisiune de excepție despre opera monumentală a Părintelui Profesor Ioan Ică Jr.:

Părăsind Bucureștiul, unde poliția comunistă îl hăituia ca pe o fiară, Traian Roman, un tânăr seminarist, se refugiază la Paris, cu convingerea că de aici înainte se va afla la adăpost de urmăritorii săi – fără a ține seama însă de îndârjirea partidului în a‑și elimina contestatarii. Va fi trimis pe urmele sale însuși Baxan, un exterminator feroce, care ucide prin metode necunoscute chiar și celor din breasla sa.
Un roman dur, dar nicidecum lipsit de imagini poetice – uneori crud, dacă nu atroce, despre „paradisul” colectiv răsăritean.
Universul și temele dragi lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt expuse, de această dată, într‑o manieră mult mai neiertătoare, fără vreo concesie. Un fier roșu, s‑ar putea spune, aplicat unui regim roșu. Dragostea pe care o mărturisește României natale îl împinge, astfel, pe autor la o prezentare cât se poate de realistă a martiriului pe care țara sa l‑a suferit după 23 august 1944.

Despre autor

Constantin Virgil Gheorghiu (n. 9 septembrie 1916, Valea Albă-Războieni, județul Neamț – d. 22 iunie 1992, Paris,) a fost un romancier, poet, jurnalist și diplomat român interbelic. Stabilit în Franța după 1947, va deveni cunoscut în întreaga lume pentru celebrul său roman Ora 25, tradus în zeci de limbi. În 1963, a fost hirotonit preot al bisericii ortodoxe române „Sfinții Arhangheli” din Paris (iconom stavrofor din 1971). 

Făcând parte dintr-o familie de clerici cu o tradiție de câteva secole (bunicul și tatăl său au fost preoți la Războieni), în perioada 1928-1936 va studia la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău, familia neputând să-l întrețină la seminarul teologic – având venituri mai mult decât modeste. În 1936, Gheorghiu se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Va publica mai multe volume de versuri, ajungând, totodată, un jurnalist cunoscut. În 1943, este numit atașat de presă al legației române de la Zagreb. După 23 august 1944, se va refugia în Occident. După mai mulți ani de lagăr și ședere în Germania (va studia în această perioadă Teologia la Heidelberg) se va stabili la Paris, unde va publica peste 35 de volume, cele mai multe dintre acestea bucurându-se de un real succes de piață, cunoscând mai multe ediții, fiind traduse în nenumărate limbi.

După 1990, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu vor începe să apară și în românește. Editura Sophia lucrează în prezent la „Integrala Gheorghiu”, opera marelui scriitor al exilului românesc fiind tipărită aproape în întregime de cunoscuta casă editorială bucureșteană.

Părăsind Bucureștiul, unde poliția comunistă îl hăituia ca pe o fiară, Traian Roman, un tânăr seminarist, se refugiază la Paris, cu convingerea că de aici înainte se va afla la adăpost de urmăritorii săi – fără a ține seama însă de îndârjirea partidului în a‑și elimina contestatarii. Va fi trimis pe urmele sale însuși Baxan, un exterminator feroce, care ucide prin metode necunoscute chiar și celor din breasla sa.
Un roman dur, dar nicidecum lipsit de imagini poetice – uneori crud, dacă nu atroce, despre „paradisul” colectiv răsăritean.
Universul și temele dragi lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt expuse, de această dată, într‑o manieră mult mai neiertătoare, fără vreo concesie. Un fier roșu, s‑ar putea spune, aplicat unui regim roșu. Dragostea pe care o mărturisește României natale îl împinge, astfel, pe autor la o prezentare cât se poate de realistă a martiriului pe care țara sa l‑a suferit după 23 august 1944.

Despre autor

Constantin Virgil Gheorghiu (n. 9 septembrie 1916, Valea Albă-Războieni, județul Neamț – d. 22 iunie 1992, Paris,) a fost un romancier, poet, jurnalist și diplomat român interbelic. Stabilit în Franța după 1947, va deveni cunoscut în întreaga lume pentru celebrul său roman Ora 25, tradus în zeci de limbi. În 1963, a fost hirotonit preot al bisericii ortodoxe române „Sfinții Arhangheli” din Paris (iconom stavrofor din 1971). 

Făcând parte dintr-o familie de clerici cu o tradiție de câteva secole (bunicul și tatăl său au fost preoți la Războieni), în perioada 1928-1936 va studia la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău, familia neputând să-l întrețină la seminarul teologic – având venituri mai mult decât modeste. În 1936, Gheorghiu se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Va publica mai multe volume de versuri, ajungând, totodată, un jurnalist cunoscut. În 1943, este numit atașat de presă al legației române de la Zagreb. După 23 august 1944, se va refugia în Occident. După mai mulți ani de lagăr și ședere în Germania (va studia în această perioadă Teologia la Heidelberg) se va stabili la Paris, unde va publica peste 35 de volume, cele mai multe dintre acestea bucurându-se de un real succes de piață, cunoscând mai multe ediții, fiind traduse în nenumărate limbi.

După 1990, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu vor începe să apară și în românește. Editura Sophia lucrează în prezent la „Integrala Gheorghiu”, opera marelui scriitor al exilului românesc fiind tipărită aproape în întregime de cunoscuta casă editorială bucureșteană.

(scurtă recenzie a cărții „Cum să îmbunătățim relațiile cu părinții”, o ediție alcătuită de Dmitry Semenik)

Să fim sinceri: câți dintre noi, ajunși la vârsta maturității, nu ne surprindem încă reacționând ca niște adolescenți rebeli în fața părinților noștri? De multe ori, deși avem propriile case și familii, îi privim pe cei care ne-au dat viață ca pe niște „arbitri infailibili” sau judecători de pe al căror piedestal așteptăm, cu sufletul la gură, o notă de trecere. Despre acest „nod” complicat al existenței noastre vorbește cartea „Cum să îmbunătățim relațiile cu părinții”, o ediție alcătuită de Dmitry Semenik.

Autorul ne spune direct un lucru pe care uneori am vrea să-l uităm: relațiile cu părinții pun temelia întregii noastre vieți. De acolo ne vine și fericirea, dar și majoritatea problemelor care ne dau bătăi de cap la vârsta adultă. Ba, mai mult, există o legătură tainică și puțin „riscantă” pentru suflet: noi transferăm, fără să vrem, relația pe care o avem cu tatăl pământesc asupra relației cu Tatăl Ceresc. Așadar, dacă vrei o relație mai sănătoasă cu Dumnezeu, ar fi bine să începi prin a face ordine în „curtea” relației cu proprii părinți.

Una dintre cele mai eliberatoare lecții din carte este aceea de a-i da jos pe părinți de pe piedestal. Trebuie să înțelegem că ei nu sunt niște „cârmaci” perfecți, ci oameni simpli, care pot fi conduși de emoții, fac greșeli și au propriile slăbiciuni. Mai mult, psihologul Alexandru Kolmanovskii, citat în volum, ne propune o idee revoluționară: să ne „înfiem” părinții! Adică să încetăm să mai fim copiii dependenți care cer mereu validare și să începem să avem îngăduință și înțelegere față de neputințele lor, așa cum facem cu cei mici. Mie, de exemplu, mi-a plăcut mult povestea cu bunica și pisoiul firav – cum un mic animal a reușit să „cucerească” inima unei bunici rigide, oferindu-i un nou punct de concentrare a atenției.

Atunci când părinții devin „dificili” – cu pretenții exagerate sau lipsă de înțelegere – prima noastră reacție este să ne simțim victime. Cartea ne îndeamnă la un exercițiu de smerenie, presărat cu un strop de umor: să renunțăm la ideea că „totul este împotriva mea” sau că suntem „buricul pământului”. Porunca cinstirii părinților nu are clauze de genul „dacă mă iubesc și ei”. Ea este un factor-cheie pentru o viață binecuvântată, indiferent de cât de stângaci au fost ei în rolul de părinți.

Schimbarea relației cu părinții nu este doar despre trecut, ci despre cum vom comunica noi, de acum înainte, cu soțul, soția sau propriii copii. Putem învinge „neiubirea prin iubire” și ne putem schimba chiar și destinul.

Vă recomand cu drag această carte care îmbină psihologia de bună calitate cu practica duhovnicească a Ortodoxiei. Este un ghid pentru toți cei care vor să transforme o relație „bolnăvicioasă” într-una plină de acceptare și pace. Dacă părinții noștri nu ne-au dat mereu aripile pe care le-am visat, măcar ne-au dat viața. Restul – zborul, iertarea și iubirea – depinde de noi și de cât de mult lăsăm harul lui Dumnezeu să „înfieze” în inima noastră tot ce a rămas nevindecat ‒ sau, după cum m-a învățat duhovnicul meu să spun mereu atunci când nu am puterea să iert: „Doamne, iartă-i Tu în mine!”.

Sper că v-am făcut curioși să răsfoiți această carte, atât de folositoare pentru suflet și pentru buna înțelegere în familie!

Andreea Macra

Sursa: https://www.inpridvor.ro/posts/parintii-nostri-au-nevoie-de-infiere

„Care este cea mai mare nevoie a unui adolescent?

Când ne gândim la adolescență, ne vin în minte nonconformismul, independența, distanțarea. Dar dacă am privi dincolo de masca de „nepăsare” a tânărului de lângă noi, am găsi un răspuns surprinzător de simplu: Respectul.

Nu este vorba despre respectul formal, ci despre recunoașterea unei ființe care se află la granița dintre lumi: nu mai e copil, dar încă nu este adult. Este o mlădiță fragilă care caută lumina propriei identități.

1. Respectul pentru căutările lui profunde

Adolescentul nu este „dificil” fără motiv. El se confruntă, poate pentru prima dată, cu întrebări care ne dor și pe noi, adulții: Cine sunt eu? Care este sensul vieții mele? Încotro mă îndrept?

Trebuie să respectăm această „pornire arzătoare” de a se căuta pe sine. Chiar și atunci când răspunsul lui este un sincer „nu știu”, el are nevoie de spațiu. Doar în liniște și libertate își poate auzi glasul propriului „eu”.

2. O personalitate suverană, nu o extensie a noastră

Aici apare marea provocare pentru noi, părinții. Este esențial să înțelegem că adolescentul este o personalitate suverană, încredințată nouă de Dumnezeu spre creștere, nu o prelungire a noastră sau un instrument pentru ambițiile noastre neîmplinite.

Atunci când el se revoltă, nu se luptă neapărat împotriva noastră, ci pentru el însuși. Se luptă să fie el, nu cine ne-am dori noi să fie.

3. Nevoia de ghidare, dincolo de distanțare

Contrar aparențelor, în spatele nevoii de libertate se ascunde o nevoie acută de atenție, sprijin și dragoste. Deși creează distanță, adolescentul strigă în tăcere: „Ajută-mă să fac asta singur!”

Este un echilibru delicat: cum să fim prezenți fără să fim intruzivi? Cum să călăuzim fără să impunem?

4. Capcana autorității „imaculate”

Deseori, din teama de a nu pierde controlul, încercăm să ne construim o imagine de părinți perfecți, fără greșeală. Însă adolescentul simte imediat trufia din spatele acestei măști, iar distanța dintre noi se adâncește.

Adevărata autoritate nu se impune, ea se naște natural. Ea vine din:

• Modul în care ne iubim partenerul.
• Capacitatea de a ne asuma propriile greșeli.
• Curajul de a spune „Iartă-mă” sau „Și eu am trecut prin asta”.

Când ne arătăm vulnerabilitatea, îi oferim adolescentului cel mai mare dar: permisiunea de a greși fără teama de a fi judecat. Un „Iartă-mă” rostit de un părinte este o manifestare de forță, nu de slăbiciune.

5. Iubirea care nu cere nimic în schimb

În final, totul se rezumă la dragostea necondiționată. Adolescentul trebuie să știe că este prețios pur și simplu pentru că este. Nu pentru că a luat note bune, nu pentru că este ascultător, ci pentru că este el.

Dragostea necondiționată este ancora de care are nevoie pentru a explora lumea cu încredere. Este limanul unde se poate întoarce oricând să-și tragă sufletul.

Gând de final: Să încercăm să vedem în adolescentul nostru nu un „proiect” de finalizat, ci omul acela minunat și irepetabil pe care l-a gândit Dumnezeu.

Ideile de mai sus le-am extras după lecturarea cărții Sufletul adolescentului, Colecția Psihoterapia Ortodoxă, de la Editura Sophia. Vă recomand cu mare drag o carte plină de sensuri și înțelesuri extrase cu blândețe din sufletul adolescentului.”

Despina Lador

Sursa: https://radacinisiaripi.blog/2026/01/02/cum-sa-pastrezi-conexiunea-cu-adolescentul-tau-in-momente-dificile/

"Cu toții ne dorim copii liniștiți, zâmbitori și echilibrați. Însă, în tumultul vieții de zi cu zi, observăm uneori la cei mici stări de agitație, mici gesturi involuntare sau o tristețe nefirească pentru vârsta lor . Recent am citit o lucrare de referință care mi-a oferit o perspectivă profundă și plină de blândețe asupra acestor provocări: „Nervozitatea la copii și adolescenți”, scrisă de dr. Dmitri Avdeev, unul dintre cei mai cunoscuți psihiatri și psihoterapeuți creștini ai Moscovei.

Ceea ce face ca această carte să fie specială este felul în care autorul împletește rigurozitatea științei medicale cu perspectiva duhovnicească a problemei, cautând să înțeleagă unitatea indisolubilă dintre trup și suflet.

Comunicarea dintre suflet și trup

Știm cu toții, din propria experiență, că atunci când suntem supărați, corpul ne trădează imediat: inima începe să bată mai tare, respirația se accelerează, palmele transpiră. Dacă noi, ca adulți, simțim această legătură atât de puternic, imaginați-vă cât de vulnerabili sunt copiii.

Dr. Avdeev ne explică faptul că multe dintre problemele pe care le vedem – de la ticuri (acele clipiri sau mișcări rapide ale mușchilor) și bâlbâială, până la enurezis sau dificultăți de concentrare la școală – sunt, de fapt, mesaje ale sistemului lor nervos. Uneori sunt întârzieri firești în dezvoltare, alteori sunt „somatizări”, adică modul în care corpul lor strigă după ajutor în fața stresului.

Familia: Oaza de liniște sau sursa neliniștii

Un aspect care m-a pus pe gânduri este ideea că starea psihică a copilului este o oglindă a atmosferei din casă. Dr. Avdeev subliniază că nervozitatea nu este mereu o boală în sens clinic, ci adesea o reacție la ceea ce se întâmplă între noi, părinții.

Conflictele nerezolvate, inconsecvența în educație sau, cel mai dureros, lipsa de iubire, sunt semințele neliniștii lor. Din perspectivă ortodoxă, autorul ne invită la un exercițiu de sinceritate: cum se răsfrâng „bolile” sufletului nostru – mânia, mândria sau nerăbdarea – asupra copiilor noștri? Este o invitație la autovindecare pentru a le oferi lor o bază solidă.

Etapele creșterii și provocările lor

Dr. Avdeev ne poartă prin fiecare etapă, oferindu-ne repere prețioase:

• În primii ani: Plânsul sau irascibilitatea pot fi primele semne ale nevoii de structură. Disciplina blândă și un program stabil de somn și masă nu sunt constrângeri, ci fundamente ale stabilității lor psihice.
• Anii de școală: Suntem avertizați asupra „cursei” pentru performanță. Goana după note mari poate duce la astenie și oboseală cronică. În plus, ecranele și jocurile video sunt identificate ca factori care „bombardează” atenția și cresc agitația.
• Adolescența: Acea „furtună” interioară unde se dau bătălii de valori. Autorul ne îndeamnă să fim aproape de ei prin dialog și rugăciune, nu prin critică aspră, mai ales când vedem semne de izolare sau tristețe patologică.

Câteva gânduri de pus în practică

La finalul lecturii, rămânem cu câteva recomandări concrete, pline de bun simț și dragoste:

1. Protejarea spațiului mental: Să limităm accesul la tehnologie pentru a lăsa mintea să se odihnească.
2. Tonul vocii: Să cultivăm răbdarea și acea blândețe în voce care poate liniști cel mai agitat spirit.
3. Respectul față de copil: Să evităm pedepsele care umilesc, deoarece acestea nu corectează, ci frâng spiritul firav al copilului.

Concluzia de suflet pe care Dr. Avdeev ne-o lasă este una plină de speranță: sănătatea psihică a copilului depinde de pacea noastră sufletească. Medicina modernă are rolul ei esențial și nu trebuie ignorată atunci când simptomele o cer, însă „pastila” doar calmează simptomul. Adevărata vindecare a sursei vine din dragostea profundă, din credință și din acea liniște pe care doar noi o putem cultiva în căminul nostru. Cartea este parte din Colecția Psihoterapia Ortodoxă a Editurii Sophia și este disponibilă aici.

Să fim, așadar, paza bună a inimilor copiilor noștri!"

Articol de Despina Lador

Sursa: https://radacinisiaripi.blog/2026/05/12/copiii-nostri-oglinda-sufletului-nostru-o-incursiune-despre-nevrozele-la-copii-prin-prisma-psihoterapiei-ortodoxe/

Într-o vreme marcată de prea mult zgomot și agitație inutile – în care vocile publice, reclamele și rețelele sociale acoperă adesea glasul sufletului – „Evanghelia Maicii Domnului” a Sfântului Nicolae Velimirovici, apărută la Editura Predania, este o carte menită să vindece, nu să informeze. Nu este o evanghelie în sensul canonic, ci o revelație tainică despre ce înseamnă sfințenia autentică.

Este o culegere de cuvântări, rugăciuni și meditații care reconstituie viața Preasfintei Fecioare Maria nu ca pe o biografie, ci ca pe o chemare. O chemare la tăcere, la adânc, la frumusețea unei vieți trăite în umbra harului. Într-o lume a hiperactivității și a burnout-ului spiritual, Maica Domnului apare aici ca o „Evanghelie vie”. Nu predică, dar te convinge. Nu cere, dar te atrage. Nu strigă, dar te pătrunde până în inimă.

Sfântul Nicolae Velimirovici, unul dintre cei mai profunzi și poetici teologi ai secolului XX, nu scrie teologie „de bibliotecă”. El scrie cu genunchii plecați și inima aprinsă de har. Cartea aceasta e mai degrabă o rugăciune decât un tratat. O meditație despre sfințenia care nu face zgomot, dar schimbă lumea din interior. O invitație tăcută la ceea ce e cu adevărat „revoluționar”: ascultarea, smerenia, discreția. În paginile ei, descoperim că adevărata libertate nu este libertinajul de a face orice, oricum, oricând. Ci este libertatea iubirii care ascultă, a voinței unite cu Dumnezeu.

Redescoperim frumusețea feminității sfințite, tăria rugăciunii, noblețea discreției – toate într-o cultură care promovează zgomotul, vulgaritatea și confuzia de identitate. De aceea, această carte este și un dar pentru femeia contemporană, care, în vâltoarea ideologiilor și a presiunilor sociale, încă mai caută ce înseamnă să fii cu adevărat femeie. Nu după standardele schimbătoare ale modei sau ale pieței, ci după chipul celei care L-a purtat pe Dumnezeu în pântece. Maica Domnului devine astfel nu doar modelul, ci și sprijinul tainic al oricărei femei care vrea să fie întreagă, curată, liberă cu adevărat.

„Evanghelia Maicii Domnului” nu oferă soluții rapide. Nu dă rețete. Dar oferă ceva infinit mai valoros: un drum al inimii. O lumină care nu orbește, ci călăuzește. Este o carte pe care nu o citești, ci o respiri. O trăiești.

Tatiana Petrache

Prima roabă a Domnului

„Iată roaba Domnului, fraților, a cărei viață pe pământ cu adevărat a înfățișat o întreagă evanghelie. Această Evanghelie a Maicii Domnului s-ar putea numi Evanghelia celei dintâi roabe a Domnului, dar înainte de a ne întreba ce fel de evanghelie a fost aceea, să ne mutăm cu duhul și cu gândul în acea zi luminată când Sfânta Maică a Domnului s-a despărțit de această lume. Noi numim zi luminată acea zi, pentru că ea însăși a socotit-o astfel, rugându-se adesea Fiului său și lui Dumnezeu să o grăbească, să grăbească ziua ieșirii ei din această lume în care ea a îndurat pentru dreptate mai mult decât oricare altă maică vreodată.

Să ne mutăm cu duhul și cu gândul la Muntele Sionului, în casa lui Ioan Evanghelistul, și să ne apropiem cu evlavie de patul ei de moarte, în care ea, cu pururea sfială de fecioară își pregătește trupul pentru ceasul cel de pe urmă. În jurul ei slujește Sfântul Ioan, același Ioan care, singurul, s-a învrednicit, afară de Preasfânta Maică, să pună capul său pe pieptul dumnezeiesc al Domnului Mântuitor. Acestui slăvit Ioan, și doar lui, Domnul i-a vestit două mari taine – una înfricoșată și alta dulce, taina vânzării și taina dragostei față de mamă. „Iată mama ta” ^{Ioan 19:27} a zis către Ioan, Domnul, în ceasul morții pe Cruce. Domnul nu putea să-i lase zălog mai mare decât ce i-a lăsat – pe Sfânta Sa Maică. Căci dacă Ioan îi putea fi de folos Maicii lui Dumnezeu cu ocrotirea și slujirea sa, de o sută de ori mai mult i-a fost ea de folos lui cu sfaturile ei de Dumnezeu înțelepțite, cu pilda sa și cu descoperirea multor taine dumnezeiești pe care doar ea le-a știut. Căci tainele dumnezeiești au început să i se descopere ei încă dinainte ca Ioan să se fi și născut. Iar în vremea adormirii sale, Ioan abia ajunsese la plinătatea vârstei, în vreme ce ea era înaintată în vârstă, fecioară, dar înaintată în vârstă.

Pe lângă Sfântul Ioan, multe fecioare și femei din Ierusalim se aflau în jurul patului de moarte al Preasfintei Fecioare, acolo unde o mireasmă cerească și dulce izvorâtă din sufletul ei umplea încăperea. Toate fecioarele și femeile creștine au socotit-o pe Maica lui Dumnezeu maica lor. Și ea cu adevărat le-a fost maică, căci le năștea în duh pentru lumea cerească și pentru viața veșnică. În prea mare tristețea lor, jeleau pentru că maica bună și milostivă le părăsește ca pe niște orfane în această lume a mormintelor. Iar ea, cu zâmbetul ei, le liniștea și cu cuvintele le mângâia, încredințându-le că niciodată nu le va părăsi, chiar dacă cu trupul se desparte de ele.

Și atunci, iată-i și pe vitejii lui Hristos – pe Sfinții Apostoli. Iată-i cum vin pe nori și coboară în casa modestă a lui Ioan. Pentru curăția, credința și prea marea lor dragoste față de Domnul Dumnezeu, toată firea le slujea, precum robul pe stăpânul său; și iată că și norii le-au slujit, ca să-i aducă din părți îndepărtate ale lumii în Ierusalim și să îi coboare în casa în care Sfânta Maică a lui Dumnezeu a așteptat ieșirea ei din această lume”.

Sfântul Nicolae Velimirovici,

„Evanghelia Maicii Domnului”

(Predania, 2025)

Articol apărut în revista Familia Ortodoxă.

Sfântul Filaret al New York-ului este unul dintre marii mărturisitori prin cuvânt și faptă ai vremurilor recente. S-a născut în anul 1903 într-o familie preoțească, în care tatăl a devenit monah la scurt timp după moartea soției, pe când viitorul mărturisitor avea 18 ani.  Nu a trecut foarte mult timp și a intrat la rândul său în monahism, peste doar un deceniu, după ce absolvise atât studii de inginerie, cât și de teologie pastorală.

Cu adevărat impresionante de-a lungul întregii sale vieți au fost curajul și căldura cu care a mărturisit credința ortodoxă în fața păgânismului, a comunismului și a ecumenismului. Stabilit la Harbin, în China, aflată la un moment dat sub ocupație japoneză, a fost supus, fără succes, unor constrângeri pentru a cinsti statuia zeiței soarelui din mitologia japoneză. Neclintit în hotărârea sa, sfântul a fost torturat crunt, dar nu s-a clătinat, chiar dacă a rămas cu beteșuguri vizibile (probleme la ochi, înclinare a capului etc.) în urma acestei experiențe abominabile.

În anii ’40 ai secolului trecut, pe când mulți, clerici sau simpli mireni, înclinau să creadă minciunile staliniste privind ocrotirea de care se bucura Biserica Ortodoxă în Rusia, Sfântul Filaret a acuzat fără echivoc de la amvon autoritățile comuniste și nu a îngăduit o clipă pomenirea lor. Din această pricină, a fost victima a cel puțin unei tentative de asasinat, casa fiindu-i incendiată. De asemenea, a refuzat să rostească ectenii pentru cei ce plecau în U.R.S.S., pentru a nu fi echivalate cu o binecuvântare. Se știa și atunci, poate nu la fel de bine ca acum, că întoarcerea în țara-mamă însemna o condamnare la moarte.

În anul 1963 este hirotonit episcop al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR), iar un an mai târziu, la recomandarea Sfântului Ioan Maximovici, devine mitropolit al acestui sinod, an în care începe la nivel mondial o puternică ofensivă ecumenistă, încununată la scurt timp de ridicarea anatemelor. Sfântul Filaret scrie o serie de „epistole îndurerate” adresate fraților ierarhi pentru apărarea Ortodoxiei și demascarea „ereziei ereziilor”, împotriva căreia, sinodul în fruntea căruia se afla Mitropolitul Filaret a dat o anatemă în 1983.

Volumul „Legea lui Dumnezeu”, publicat la editura Contra Mundum, se remarcă printr-o claritate, simplitate și o absență desăvârșită a oricărui duh polemic sau sectar. Departe de a naviga prin locuri comune, tratate dogmatic, cartea îi propune cititorului, mic sau mare, câteva învățături fundamentale de morală ortodoxă, care reprezintă un punct de pornire pentru discuții roditoare. Fiind predată în școli, cartea reprezenta un început pentru un dialog între preot și elevi/enoriași, capitolele fiind condensate și accesibile pe mai multe paliere.

Dar „Legea lui Dumnezeu” ilustrează minunat – și, în opinia mea, acesta e marele merit al cărții – modul de gândire ortodox, mereu suplu, atent la nuanțe, la faptul că „totul își are timpul și locul său”. De unde și apariția unor capitole excelente despre probleme mai puțin întâlnite în catehisme, precum cea a războiului, a globalismului și a naționalismului, a comunismului ș.a.m.d.  Capitolul despre comunism, de pildă, care poate trece astăzi drept un exercițiu teologic fără o miză reală, a fost scris într-o vreme în care unele figuri reputate flirtau cu marxismul, în timp ce alții, deși în exil, rămâneau sub jurisdicția patriarhiei staliniste.  (Ninel Ganea)

„Creștinismul și Comunismul

„Comunismul neagă orice religie. De fapt, este el însuși o religie – cea mai fanatică pe care lumea a cunoscut-o vreodată, cea mai intolerantă și cea mai întunecată. Creștinismul este religia care te duce în Rai, comunismul este religia care te duce în iad. Creștinismul propovăduiește iubirea tuturor, comunismul propovăduiește ura de clasă și distrugerea nesupușilor. Creștinismul este o religie aleasă, întemeiată pe credința în biruința Adevărului și în iubirea lui Dumnezeu. Comunismul este o religie al cărei scop este de a crea un «paradis» pământesc (un paradis al săturării animalice și al respingerii duhului). Și nu degeaba pe mormântul unui creștin se pune o cruce, iar pe mormântul unui comunist un stâlp roșu. Cât de grăitor, viu și încărcat de semnificație simbolică pentru ambele tabere! Pe de o parte se află credința în izbânda vieții asupra morții și a binelui asupra răului. De cealaltă parte stă întunericul fără nădejde, tristețea și pustietatea, fără nici o bucurie, mângâiere și vreo nădejde în față. Și dacă după moarte sfintele moaște ale asceților credinței lui Hristos înfloresc întru nestricăciune și mireasmă, cadavrul putrezit al unui «Ilici» îmbălsămat este cel mai potrivit simbol al comunismului…

Istoria Bisericii din perioada apostolică ne arată că, în acele vremuri, Biserica practica un comunism creștin, iar credincioșii își împărtășeau totul, așa cum ne spun Faptele Apostolilor. Chiar și în prezent, acest comunism creștin este prezent sub forma monahismului cenobitic. Atât ideea, cât și practica deținerii în comun a proprietății este un model nobil și idealist al relațiilor dintre creștini, care a fost întotdeauna prezent în Biserica Ortodoxă.

Cât de mare este distanța dintre un astfel de comunism creștin și cel sovietic! Tot așa de departe cum sunt cerurile de pământ. Comunismul creștin nu este un scop în sine și autonom, către care creștinismul ar putea tinde. Este, mai degrabă, o moștenire născută din spiritul iubirii pe care Biserica l-a îmbrățișat dintru început. Într-adevăr, comunismul creștin este unul cu totul jertfelnic. Nu se spune: «Dați-ne ceea ce este al vostru, ne aparține», ci, mai degrabă, creștinii se jertfesc pe ei înșiși, astfel încât «niciunul dintre ei să nu socotească vreun bun al lor ca fiind doar al lor»”.

Din „Legea lui Dumnezeu”

de Sfântul Filaret de New York

(Ed. Contra Mundum, 2023)

Traducere din limba rusă

de Valentin Lică

„Lipsa unor repere sănătoase, noi, părinții, putem confunda ușor libertatea pe care o oferim copiilor cu lipsa limitelor

Suntem generația de părinți cărora ni s-a spus că dacă spunem “Nu” copilului, îi vom tăia aripile, îi vom știrbi din personalitate, îi vom îngrădi curiozitatea sau evoluția.

În același timp ne uităm în jur și vedem că potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), România se plasează pe locul al treilea la nivel european în clasamentul țărilor cu cel mai ridicat nivel de bullying în rândul elevilor, cu o rată de creștere în ceea ce privește adicțiile, de la droguri, la dependența digitală și nu numai.

De multe ori, în lipsa unor repere sănătoase, noi, părinții, putem confunda ușor libertatea pe care o oferim copiilor cu lipsa limitelor. Și totuși până unde merge scuza “copilul își exprimă emoțiile” atunci când se întâmplă frecvent ca acesta să jignească un alt copil sau să ne “pună la colț” pe noi, ca părinți, dascăli etc.? Este o întrebare foarte bună, al cărei răspuns îl căutăm cu toții.

Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia

În speranța găsirii unor repere sănătoase, am adunat câteva idei din cartea “Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înțelepte pentru părinți de la sfinți și mari duhovnici” (Editura Sophia) pe care le consider a fi de referință atunci când avem nevoie să știm cum să raportăm copiii noștri la valorile supreme care ne integrează în societatea în care trăim, cu frumusețea, libertatea, dar și provocările ei.

“Copiiilor trebuie să li se dea libertate potrivit cu vârsta și cu educația lor. Care dintre cele două direcții este mai corectă, mai plăcută și mai satisfăcătoare pentru om: de la lărgirea libertății lui la mărginirea ei sau, dimpotrivă, de la mărginirea ei la lărgirea ei? Bineînțeles, aceasta din urmă. Așadar copiii trebuie aduși de la mărginirea libertății la lărgirea acesteia. Altfel, cel care a devenit prea liber prea devreme încotro se va îndrepta cu dorința sa de plăcere crescândă? Oare nu va fi ispitit să încalce dreptele hotare ale libertății raționale și legiuite?” (Sfântul Filaret al Moscovei)

Stabilitatea emoțională a copilului și capacitatea lui de a iubi sunt direct legate de armonia și iubirea vizibilă dintre părinți

Ideea esențială a cărții este că nașterea fizică nu este suficientă; adevărata menire a părinților este “buna creștere”, bazată pe dragostea părintească necondiționată, dar, mai ales, pe buna înțelegere dintre soți, care este fundația familiei: Copilul trebuie să crească în lumina strălucirii dragostei reciproce dintre părinți, înainte de a se scălda în dragostea lor față de el. Stabilitatea emoțională a copilului și capacitatea lui de a iubi sunt direct legate de armonia și iubirea vizibilă dintre părinți.

“Dacă sentimentele reciproce ale părinților se răcesc, inima copilului se poate răci, chiar dacă este iubit cu tandrețe. Unirea și armonia părinților este fundamentul de siguranță al copilului.”

O altă idee de bază a cărții este educația copiilor prin exemplul personal. Copiii vor deprinde valorile de mai jos atât cât au văzut la părinți:

• Blândețe, răbdare și iubire manifestate constant.
• O stare de spirit pozitivă și entuziastă.
• Dragostea de Dumnezeu și oameni, pe care o asimilează de la părinți, încă din pruncie.

Obiectivul nu este nici adaptarea cu orice preț la valorile false ale lumii, nici izolarea într-un „ghetou ortodox” ostil

O problemă majoră regăsită în carte este modul în care părinții pot ajuta copiii să navigheze prin lumea secularizată. Obiectivul nu este nici adaptarea cu orice preț la valorile false ale lumii, nici izolarea într-un „ghetou ortodox” ostil.

“Vedem că un copăcel se apleacă lesne în orice parte și că în ce parte se apleacă, într-aceea și crește. Așa este și cu copilul: cu ce se învață, aceea va și face. Dacă se învață din pruncie cu binele, bun va fi toată viața lui. Dacă se învață cu răul, rău va fi toată viața lui. Copilul poate să devină înger, poate să devină și diavol. Cum este crescut și îndrumat, așa va fi: de creștere depinde, ca de o sămânță, tot restul vieții lui.” (Sfântul Tihon din Zadonsk)

O carte care merită citită sau măcar răsfoită într-o zi de duminică, deoarece este asemenea unui ghid practic care îmbină sfaturile duhovnicești tradiționale cu știința pedagogică și psihologică, oferind răspunsuri clare la provocările delicate ale creșterii copiilor de astăzi.”

sursa: https://radacinisiaripi.blog/2025/12/02/cum-educam-copiii-de-la-marginirea-libertatii-la-largirea-acesteia-sau-invers-recenzie-de-carte/

"Succesul, siguranța de sine, influența sunt celebrate ca repere esențiale pentru femeia de astăzi, iar întrebarea care ne vine firesc de aici este în ce măsură mai avem spațiu pentru aceste virtuți clasice, precum smerenia, modestia, care aparțin din ce în ce mai mult unei lumi “arhaice”, datorită contrastului?

Reflecția aceasta a venit odată cu lectura volumului „Femeia și problemele ei”, din colecția Psihoterapia Ortodoxă a Editurii Sophia, semnată de psihoterapeuții Dmitri Avdeev și Ioana Besedina, figuri centrale în ceea ce se numește psihoterapia ortodoxă, un domeniu care îmbină psihologia clinică și psihiatria cu învățăturile spirituale ale Bisericii Răsăritene.

Smerenia este confundată de cele mai multe ori cu anularea propriei personalități. Însă, privită prin prisma psihoterapiei ortodoxe, ea capătă un sens eliberator: smerenia nu înseamnă anularea sinelui, ci eliberarea de ego, citeam zilele acestea pe pagina Istoria pe răzătoare. Să te dezlipești de măștile pe care ți le pune propriul ego. Un om plin de ego nu mai are forța să iubească pentru că este „plin de sine”, iar atunci inevitabil nu mai are loc pentru Dumnezeu.

Până la urmă smerenia nu intră în opoziție cu succesul, siguranța de sine și nici influența, ci este despre modul în care porți realizările, despre cât de mult sau puțin loc îi mai facem lui Dumnezeu în detrimentul sinelui.

Am găsit o abordare care, din punctul meu de vedere, ajută femeia să nu piardă esența în drumul nostru fără întoarcere – cel al emancipării, readucând smerenia și modestia, nu în opoziție cu femeia puternică de astăzi, ci poziționându-le la granița aceea fină a regăsirii de sine.

Răspunsuri la problemele femeii de astăzi

Cartea începe cu un capitol provocator intitulat Răspunsuri la scrisori, un capitol care pune bazele unui contur pe cât de bine definit, pe atât de controversat, în societatea de astăzi în care orice sugestie de limitare este percepută ca un „atac” asupra libertății feminine, autorii adresează întrebări incomode care vizează direct esența noastră umană, ale căror răspunsuri sunt oferite dintr-o perspectivă spirituală și ziditoare, fără a anihila condiția și libertatea femeii de astăzi:

De ce mai am nevoie de Dumnezeu dacă sunt o femeie sănătoasă, frumoasă, cu o carieră respectabilă și un venit pe măsură?

Dacă am obținut deja tot ce mi-am dorit, ce alte scopuri ar mai trebui să urmăresc pentru a mă simți împlinită?

De ce să facem binele atunci când nu ne vede nimeni?

De ce să ajutăm pe cineva despre care știm că s-ar putea să nu folosească judicios sprijinul nostru financiar?

Cum gestionăm gândul că viața nu a fost trăită așa cum „ar fi trebuit” sau că realitatea prezentă este departe de ideal – Criza vârstei de mijloc?

De ce să alegem să rămânem împreună atunci când căsnicia devine un spațiu al izolării?

Ce înseamnă, în viziunea creștină, transformarea iubirii de tip Eros în Agape în cadrul familiei și cum devine acest proces posibil în mod practic?

Din practica psihoterapeutului ortodox

Din practica psihoterapeutului ortodox este capitolul meu preferat, deoarece vine cu exemple practice, cu rezolvări de impact abordare atât prin prismă terapeutică/ științifică, dar și spirituală, iar aici e marea frumusețe a cărților din colecția Psihoterapia Ortodoxă de la Editura Sophia – îmbinarea armonioasă dintre abordările psihologiei pure și filtrul spiritual trecut prin prisma credinței ortodoxe. Capitolul acesta vorbește ce se întâmplă cu sufletul feminin când vorbim despre pierderea unuia dintre soți, despre cazuri de adicții care s-au rezolvat prin puterea rugăciunii mamei, despre reclădirea armoniei relației mamă-fiică, despre cum ne doare atunci când avem ceva și îl pierdem pentru că nu știm cum să-l păstrăm, despre formula simplă a fericirii din familie, despre kilogramele în plus și ce atârnă de fapt de ele, cât și despre misiunea noastră ca oameni asupra căreia credința ne dă o altă perspectivă.

Formula fericirii familiale – un scurt paragraf din carte:

“Nu demult a venit la consultație o fetiță de 12 ani. Grozavă, cu cosițe împletite. Avea anumite probleme cu copiii din anturajul ei. Am vorbit ca de la suflet la suflet, am scos la lumină pricinile neînțelegerii apărute și le-am găsit rezolvarea. Se părea că pot deja să-mi iau rămas bun de la interlocutoarea mea – dar ne mai rămăsese timp, așa că m-am gândit s-o cunosc mai bine, să aflu în ce fel de familie e educată, care este sfera ei de interese, ce vrea să ajungă în viață.

Am început să-i pun întrebări despre familia ei, și în particular am întrebat: „Ce poți să-mi spui despre mama ta?” Răspunsul ei m-a uimit. Fără să stea pe gânduri, fetița a răspuns: „Mama îl iubește foarte mult pe tata.” N-a zis că mama ei e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deșteaptă, cea mai bogată, ci în inima ei tânără au venit tocmai cuvintele acestea. După părerea mea, iată cea mai mare comoară pe care o va lua cu ea în viața adultă! Orice s-ar întâmpla apoi în viața ei, are reperele corecte. Fără să știe, fetița a dat formula fericirii familiale, căci în familia ei trăiește iubirea.”

Un întreg capitol Despre copii – este un alt capitol esențial al cărții care analizează vulnerabilitățile copiilor într-o lume care le solicită atenția dincolo de limitele lor naturale.

Autorii abordează teme sensibile, pornind de la observarea „înclinațiilor spre păcat” încă de la cele mai fragede vârste, până la influența profundă a elementelor de cultură pop și tehnologie:

Jucării și modele: Părinții poartă responsabilitatea alegerii jucăriilor, care pot deveni fie un sprijin pentru creșterea armonioasă, fie un „anti-ideal”. Similar, impactul super-eroilor asupra dezvoltării comportamentale este analizat critic, punând sub semnul întrebării valorile pe care aceștia le transmit.

Influența ecranului asupra dezvoltării: Se pune un accent deosebit pe îngrijorarea comunității științifice față de influența directă a ecranelor asupra agresivității și a atrofierii sensibilității emoționale a copiilor.

Supraîncărcarea copiilor cu informații: Autorii critică „normalitatea” actuală a supraîncărcării informaționale timpurii. Această presiune, unanim condamnată de psihologi, duce la frânarea inițiativei personale, sufocând creativitatea și capacitatea copilului de a se auto-organiza.

În contrast cu presiunile exterioare, capitolul propune o viziune caldă asupra rolului familiei ca spațiu al întâlnirii cu „firescul” iubirii. Într-o familie în care părinții se respectă și se iubesc reciproc, inevitabil se clădește o temelie indispensabilă pentru echilibrul copilului.

Capitolul oferă o perspectivă nuanțată asupra prezenței copiilor în spațiul sacru. Autorii pledează pentru evitarea impunerii forțate a mersului la biserică, subliniind în schimb necesitatea de a introduce, cu tact și blândețe, un set de reguli de conduită care să faciliteze o experiență autentică și respectuoasă în comunitate.

“Cu numele lui Dumnezeu – totul pentru oameni”

Un capitol fantastic despre femeia în război – exemplul Ekaterinei Bakunina în războiul Crimeii, care, având deviza “Cu numele lui Dumnezeu – totul pentru oameni”, a revoluționat organizarea serviciilor medicale și farmaceutice în condiții de război, demonstrând o capacitate de coordonare remarcabilă. Povestea ei servește drept contraexemplu pentru feminismul combativ actual. Aici, „puterea” femeii se manifestă prin sacrificiu, organizare metodică și o compasiune care trece dincolo de pragul fricii, oferind cititorului o imagine despre cum curajul feminin poate schimba destine chiar și în mijlocul celor mai crunte realități – trăsătură de caracter pe care o femeie o poate avea, fără ca smerenia și modestia să i-o amenințe sau să i-o anihileze în vreun fel.

Cum definim psihoterapia ortodoxă?

Pentru mine, cartea „Femeia și problemele ei”, este încă o carte din Colecția Psihoterapia Ortodoxă de la Editura Sophia care îmi arată că, dincolo de tehnicile clinice standard, psihoterapia ortodoxă se definește ca un act de iubire și o reîntoarcere la esență. Ea nu abordează omul ca pe o „mașinărie defectă” ce trebuie reparată prin mecanisme biologice, ci îl recunoaște ca pe chipul lui Dumnezeu, demn de respect și de o privire plină de compasiune.

Terapeutul ortodox înțelege că rădăcina multor suferințe – de la anxietate la depresia profundă – rezidă, adesea, într-o orientare greșită față de valorile vieții. Atunci când un lucru are o valoare disproporționată față de celelalte, echilibrul sufletesc se prăbușește.

Adevărata terapie devine astfel „vindecarea sufletului prin suflet”. Privind spre modelul marilor duhovnici, care vindecă prin puterea iubirii creștine, psihoterapia ortodoxă ne reamintește un adevăr fundamental: nu suntem doar suma reacțiilor noastre biologice, ci ființe chemate la comuniune și la o armonie interioară care începe din clipa în care așezăm, din nou, valorile vieții în ordinea lor firească."

Articol de Despina Lador

Sursa: https://radacinisiaripi.blog/2026/03/15/cat-de-mult-loc-mai-are-smerenia-in-portretul-feminin-contemporan-recenzie-de-carte/

„Veșnicia sau (ne)murirea digitală” – cea mai recentă carte a Părintelui Profesor Emanoil Băbuș.

Părintele Prof. Univ. Dr. Emanoil Băbuș predă la Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Departamentul de Biblice, istorie si filologie. Predă  cursuri de istoria și spiritualitatea Bizantului, istorie bisericească universala, ortodoxie universală, islam si Bizanț. Cercetările domnului professor Băbuș s-au axat pe evenimentele importante din viața bisericii creștine, din istoria Bizanțului, pe raporturile dintre Bizanț și lumea islamică în perioada secolelor VII-XV.

Este autorul mai multor carți care tratează aceste subiecte iar printre preocuparile recente ale părintelui profesor se află influența noilor tehnologiiși a rețelelor sociale asupra Teologiei. Părintele Băbuș o urmat cursuri de doctorat în perioada 1984-1987 la Institutul Teologic de grad universitar București,;  1991-1997 , doctorat la Universitatea de Stiințe Umaniste din Strasbourg si din 1997 Doctor in Teologie al Facultații de Teologie Protestantă din Paris.

În acest prim sfert de secol XXI nu este ușor de asumat o poziție ce pare tehnocritică, mai ales că o regularizare a dorințelor pare imposibilă. A adopta o asemenea poziție înseamnă a pune stăpânire pe elementele declanșatoare ale dorinței și a le demonta: fantezia depășirii condiției umane, evocarea fricii, voința de putere și lenea. Ne aflăm în fața unor mașini copleșitoare. Lenea, prin forța sa de inerție, este adesea suficientă pentru a aclimatiza o tehnologie. Puterea pe care o aduce, oricât de derizorie, este suficientă pentru a o impune în viața de zi cu zi; reasigurarea pe care o induce facilitează adoptarea masivă.

Stând în noroiul realității, putem invoca libertatea pierdută, dependențele tragice și devitalizarea corpului. Putem evoca de asemenea capacitățile umane pe care puterea tehnologică le sărăcește sau le degradează. Ceea ce ne lipsește până la urmă sunt:

• facultatea de recepție și filtrare, de împuternicire aleasă și de deconectare asumată,
• un ritm de utilizare care nu este algoritmic,
• ecologia atenției care ne decadrează,

Într-un cuvânt: arta de  trăi cu tehnologia.   

Aceste practici ar trebui să ne deschidă către lume nu să o reducă la un flux video, o relație cu AI care să nu fie nici rudimentară, nici supusă, pentru că singurul criteriu valid pentru desfășurarea sau întreruperea unei relații este libertatea pe care ne-o oferă și fertilitatea schimburilor pe care le obținem din ea. Capcana tehnologiei este și va rămâne fascinația puterii. Este imposibil să nu vedem că există o adevărată bucurie în asta. Ca o expansiune a ego-urilor noastre oferită de aceste tehnologii cotidiene, atât de fluide, o extensie înmugurită a unor mici dispozitive tactile și binevoitoare din jurul nostru, care ne ajută, care ne prelungesc, care ne fac zei agili cărora fantoma digitală a lumii le-ar răspunde chiar prin voce. Putem vedea clar ce câștigăm din asta, dar din păcate nu vedem nimic decât un control sporit asupra lumii, asupra lumii noastre. Ceea ce pierdem merită să fie numit: puterea noastră, libertatea noastră, discernământul nostru, capacitatea noastră de reflecție, chiar și credința noastră.

După aproape 30 de ani de când am avut primul computer și după 25 de la primul telefon portabil, mi-am dat seama că „orbitoarea” noutate a instrumentului, constă în trei caracteristici:

 -conexiune spațial-temporară teoretic neîntreruptă.

 -propune o interfață tactilă, reacționând fără întârziere la gesturile mele, procurându-mi o secretă satisfacție: plierea pe comenzile mele.

 -incorporează aplicații diverse, care au ajuns să mi se pară un adevărat ghid avizat a timpurilor pe care le trăim.

 Așa, am realizat că am în mână un obiect, care răspunde non-stop propriilor solicitări, că mă ajută să mă bucur de un anumit confort în unele situații. La prima vedere nu este nimic rău în caracteristicile amintite, dar urmărindu-i evoluția la cei din jur, pe stradă, în mijloacele de transport, prin vizitele la prieteni, la biserică, prin magazine, la restaurante etc. am realizat că această inovație, care ne-a fascinat  pe toți, practic întreaga planetă, a devenit vectorul principal al nașterii unui dublu fenomen: pe de-o parte mirajul unei suveranități, iar pe de alta supunere, fără apel, unor reguli heteronome și la pierderea stimei de sine.

 De 30 de ani trăim într-o adevărată „insurecție mentală”. Nimeni nu ne-a învățat cum să ne folosim de Facebook, de Instagram, de Tik-Tock nimeni nu ne-a învățat algoritmii de conflict, mecanica scrolării, și designul dependenței. Nicio școală, nicio instituție. Le-am achiziționat și atât, fără instrucțiuni. Mulți vor spune că  nici nu era cazul, pentru că sunt intuitive. Din păcate, nu ne putem baza numai pe intuiții, mai ales atunci când devin adictive.

Am fost influențați de influenceri, am învățat jocurile video cu prietenii, dar mulți dintre noi nu înțeleg încă ce se întâmplă cu inovațiile constante iMac, iPad, iPhone, iPod, ai, ai, ai….Personal, după 30 de ani, o parte din visurile pe care le-am avut legate de tehnologie s-au împlinit, altele nu.

 Digitalizarea mi-a ușurat anumite activități, dar m-a ajutat să înțeleg să nu uit realitatea, de viața mea și să țin la distanță virtualul, să-mi dau seama că este mai de preț să vorbesc la masă cu cei dragi ai mei, nu să hoinăresc zilnic prin tot felul de fake-news-uri să nu mă alătur unor comentarii de multe ori fără noimă, să nu mă angajez în dialog cu persoane pe care nu le voi cunoaște niciodată.

 Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a sta închis. Simt că nu respir corect. A fost o perioadă în pandemie și nu a fost ușor. Atunci s-a consolidat și dictatura vizibilității la care s-au înscris foarte mulți. Pandemia a trecut, dar ecranul a devenit un domiciliu forțat, cu multe imagini virale, virușii molimei informaționale.

Prefer să stau la Sfânta Liturghie fără telefon în apropiere etc. să am timp pentru a răspunde prin rugăciune și lectură sfântă la întrebarea: ce să fac ca să mă mântuiesc? Nu sunt singurul care mi-o pun au fost și sunt și vor fi și alții, dar mi-a plăcut răspunsul acelui avva care a răspuns neliniștii unui ucenic de-al său: rămâi în chilia ta și chilia te va învăța. 

Felul în care am ajuns mulți să folosim telefoanele mobile, ne arată încă odată fragilitățile noastre duhovnicești. Pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Maica Domnului, pe sfinți nu-i vom descoperi printre pixelii, care oricum dispar atunci când ni se descarcă bateria sau la un blackout. Am înțeles că tehnologia este bună atunci când te ajută să fii eficient, să câștigi timp pentru a te bucura de viața reală. Când ajungi să-l pierzi, înseamnă că nu o folosești cum trebuie și ar fi bine să schimbi ceva în modul de utilizare. Când ni se oferă slava acestei lumi și mai ales (ne)murirea digitală în ecrane, ne va fi greu să ne mai gândim la așteptarea Învierii și a vieții veșnice.

 Am încercat, în paginile acestei cărți, dar și a celor din ultimii ani, să ofer creștinilor, afectați de felul în care lumea digitală a pătruns în viețile noastre un sprijin consistent, folosindu-mă de paginile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți. Pe măsură ce aceste vremuri ne împing la nemulțumire, inconsecvență și nechibzuință, cum vom putea, ca urmași ai lui Hristos, să rezistăm în mod inteligent forțelor timpului nostru?

Cum putem să cultivăm mulțumirea, rezistența și înțelepciunea, nu doar pentru a supraviețui în lumea de astăzi, ci și pentru a crește în fața provocărilor timpului nostru? Departe de a condamna tehnologia în ansamblu, această carte este reflecția mea teologică și experiența pastorală pentru a propune un mod firesc de a trăi după chipul și asemănarea Celui care este pe deplin Dumnezeu și om: Iisus Hristos.

Prezentare realizată de autorul lucrării, Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș.

sursa: https://oficiuldestiri.ro/vesnicia-sau-nemurirea-digitala